Motivatia de a realiza ceva

CAND SARI SPRE VISUL TAU

Cu totii avem un vis. Fara vise, viata nu are sclipire, iar visul e totul. E ceea ce ne motiveaza, ne pune in miscare, ne activeaza. Visul ne defineste.
Care e visul tau? Cine esti tu si spre ce te indrepti?
Este atat de important sa ai un vis! Viata e o provocare si pasii nostri se indreapta spre ceva sau stau pe loc.
Am intalnit oameni cu vise marete si am intalnit oameni care nu au vise. E diferenta dintre oamenii bogati si oamenii goi.
Am visat mereu sa fac mult. Sa pot spune “Am reusit” cand altii nu au crezut. Am visat sa demonstrez, sa ma ridic si sa raman acolo, in ciuda presiunilor si incercarilor celorlati de a ma dobori.
Am muncit pentru visul altora, care incet-incet s-a transformat in visul meu. Si am cladit visele altora asa cum as fi facut-o pentru mine. Pana in ziua in care visele lor, aproape realizate, nu au fost suficiente pentru ei, si mi s-a spus: nu e in regula, nu asta era visul pentru care trebuia sa muncesti! Vreau mai mult!
Atunci am luat visul in mainile mele si am facut un plan.
Va fi al meu, voi merge singura spre indeplinirea lui si nu-mi voi reprosa nimic. Primii pasi erau deja facuti pentru ca, fara sa-mi dau seama, pusesem bazele visului meu.
Si am lasat la pornire bagaje ce le adunasem pe drumul altora si am luat doar ce era al meu: dorinta. Si aveam deja cunostinte, taria de a trece mai departe orice ar fi, si castigasem mult. Visul meu era acum motivatia.
Am pornit. Aceasta e prima provocare, cel mai important pas: sa treci linia de plecare. Angajamentul luat nu ma lasa sa ma mai opresc. Ca la o saritura cu parasuta: odata ce ai pasit in gol, trebuie sa iti adaptezi directia pentru a cadea in picioare, pentru a nu te izbi de pamant. Eu pot! Atat am avut cand am pasit in gol.
Si am cazut. Mai intai am dat de furtuni, sageti, vant care incerca sa-mi schimbe directia spre a ma izbi de pamant. Dar visul meu era sa cad in picioare si sa pot privi spre cer.
M-am pregatit in perioada cand visul era al altora, am capatat motivatia atunci cand mi s-a spus ca nu pot si am luat curajul din viziunea pe care o aveam asupra a ceea ce va fi: imi voi indeplini visul si va fi doar al meu.
Pe drum, unii imi spuneau: renunta, sunt alte moduri de a ajunge la sol. Dar eu vroiam mereu sa cad in picioare. Si inca plutesc, dar, cu cat ma apropiu mai tare de sol, cu atat sunt mai sigura ca sunt in directia cea buna si ca fiecare manevra a fost spre a ma echilibra.
Vad de departe pe cei care au indeplinit acest vis si imi par fericiti. Dar intre timp, cauta alte vise si alte vise, si devine tot mai usor. Odata ce ai facut primul salt, urmatoarele vor fi de la inaltimi si mai mari si va fi tot mai usor.
Uneori te simti epuizat, aproape tot iti cere sa renunti si te simti in cadere libera si periculoasa, greu de stapanit. Atunci ma intreb ce e cu visul asta? De ce e atat de important incat sa ma sacrific intr-atat? Atunci caut si ma agat de motivatie. Da, pot! Imi repet de mii de ori, da, pot, da, pot! Si cand sunt aproapre sa ma prabusesc, zborul redevine lin, il stapanesc si ma bucur atat de mult privind cerul. Nu am ajuns cu picioarele pe pamant, dar si sentimentul de a pluti e minunat. Si a meritat sa ajung si pana aici. Pentru ca i-am vazut mai de aproape pe cei ce au reusit, pentru ca am vazut si cerul mai de aproape si pentru ca m-am descoperit pe mine. Mi-am activat dorinta si aceasta e mai puternica decat orice atunci cand esti in cadere.

Iar daca reusesti si cazi in picioare, altii nu vor vedea, fiind prea preocupati cu ale lor. Dar tu radiezi. E tot ce ai vrut si ai ajuns aici, acum poti alerga liber si mai puternic ca oricand.
Privind in urma, vezi undeva foarte foarte departe punctul din care ai sarit. Si pare atat de mic, de neinsemnat, incat ai face asta inca de o mie de ori. Acum va fi mai usor. Esti liber si poti!